Parohia Goranu

Acest fapt este atestat de o însemnare pe un Evangheliar tipărit la Bucureşti în anul 1760, în timpul Mitropolitului Grigorie II, unde se spun următoarele: ,,această sfântă şi dumnezeiască Evanghelie iaste a robului lui Dumnezeu Radu duce Goran şi am dat-o bisericii noastre unde se cinsteşte şi să prăznuim hramu mai mari Voevozi Mihail şi Gavriel” și totodată este menționat şi de istoricul Toma Ghe. Bulat[1]. Ctitoria Logofătului Radu Goran ridicată pe moşia proprie va da ulterior şi numele localităţii – Goranu, căreia îi va închina moșia pe care a construit-o, respectiv moșiile Tocșobeni și Voinigești. Acelaşi Mitropolit se va interesa de soarta sfântului lăcaș, fapt atestat şi de închinarea acestui locaş direct Mitropoliei Ţării Româneşti. Cert este faptul că secolul al-XVIII-lea a fost o perioadă de înflorire, datorită străduințelor Mitropolitului Grigore al II-lea. Ca mai toate aşezămintele monahale, după secularizare a fost foarte puţin populat, credincioşii mergând la celelalte biserici din oraş.[2] Zugrăvită în anul 1857, incinta avea la data de 28 octombrie 1867 zidul de la sfântul altar fărâmat „din cauza mişcării pământului dimprejur”, epitaful, procoveţele, mesele vechi şi rupte, sfeşnicele de pe sfântul prestol lipsă, iar „putina de botez dezlegată”. La data de 10 februarie 1876 era informată Protoieria Râmnicului că averea imobilă lăsată pe inventar arendaşului „au devenit în stare de ruină” şi se cerea să fie lăsate „în posesiune” îngrijitorului pentru a le repara „fiind singur responsabil pentru dânsele”. Dintr-un raport al Părintelui M. Gibescu, reiese faptul că la data de 12 februarie 1892 Biserica Schit Goranu avea nevoie de reparaţii: „zidul este crăpat, zugrăveala nu se mai cunoaşte, pardoseala şi stranele stricate”. Astfel, degradându-se, Biserica Schit Goranu a fost închisă cultului la data de 09 aprilie 1909.[3] Altfel spus, începând cu secolul al XX-lea, incinta va decade din punct de vedere al importanţei, ulterior fiind părăsită. După ce în anul 1912, istoricul Nicolae Iorga a găsit clădirea clucerului în paragină, plină de lilieci şi patrupede[4], în timpul Primul Război Mondial  biserica a fost profanată servind drept adăpost pentru trupele de ocupaţie. Biserica Goranu, fiind ruinată, nu s-a mai slujit în ea, slujbele fiind oficiate într-o capelă în incinta Şcolii primare din Goranu, care a funcționat până în anul 1949, când a fost instalată în casa Preotului Gheorghe Mustăţea, unde a rămas până în anul 1955, când s-a târnosit noua construcție[5]. Nu trebuie omis faptul că în anul 1974, de pe zidurile ei au fost extrase pe pânzele speciale, de către Ing. Dinu Moraru[6] din INCERS – Bucureşti, o parte din temele pictate în frescă şi au fost depuse la Muzeul Eparhiei Râmnicului şi Argeșului din Municipiul Râmnicu Vâlcea, Judeţul Vâlcea[7]. Tradiţia acestui loc va fi continuată prin înălţarea, în apropiere, a unei Sfinte Biserici în perioada de mijloc a secolului al XX-lea, cum se consemnează în Pisania lăcaşului: „Întru slava Sfintei Treimi, s-a înălţat această Sfântă Biserică cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil în anul 1935 şi terminându-se în anul 1955. S-au nevoit pentru clădire enoriaşii Parohiei, cum şi alţi binefăcători din afară, ale căror nume sunt scrise pentru veşnică pomenire. De la începutul şi până la sfârşitul clădirii Preot Paroh a fost Pr. Gheorghe Gh. Mustăţea. S-a sfinţit în ziua de 9 octombrie 1955, de către Prea Sfinţitul Episcop Iosif al Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, Pictor Stan Hermeneanu din Băile Govora.,,[8] [ÎNFIINŢAREA PAROHIEI GORANU] În localitatea Goranu, Biserica veche era închisă din 1907, fiind ruinată, fără a se mai sluji  până la 1 februarie 1942, în tot acest timp localitatea Goranu va fi filială a Parohiei Fedeleşoiu, unde de la 1 decembrie 1927 va fi numit Părintele Gheorghe Mustățea. La data de 01 februarie 1941 Ministerul Cultelor, la propunerea Episcopiei Râmnicului şi a Argeşului, a înființat Parohia Goranu. Până la zidirea bisericii, serviciile religioase au fost săvârșite în incinta şcolii primare, iar din 1948 vor fi săvârșite în casa preotului paroh până la sfinţirea bisericii celei noi, în 1955[9]. Construcția Bisericii noi a cunoscut o primă etapă în perioada 1935-1943 când a fost terminată la roşu, după care s-a sistat totul până în anul 1951, ulterior fiind finalizată. În anul 1970 i s-a introdus rețeaua electrică şi s-a împrejmuit curtea cu zid. După sfințirea noului lăcaș, Pr. Gheorghe Mustățea va sluji până în anul 1978, când va ieși la pensie, în locul său fiind numit Pr. Paroh Bălăceanu Ion[10]. [arhitectura. plan, dimensiuni, materiale de construcţii] Biserica este construită din piatră şi cărămidă, fiind acoperită cu tablă de zinc şi aluminiu, prin stăruința Preotului Gheorghe Mustăţea. Arhitectura este în formă de cruce în plan treflat, lungimea fiind de 26 metri liniari, lăţimea la abside 15 metri liniari, iar înălţimea totală este de 35 metri liniari. De menționat că, datorită structurii din beton armat, biserica nu a necesitat nici un fel de reparaţii. [pictura] Pictura este executată în tehnica frescă de către pictorul Stan Hermeneanul din Băile Govora, care va folosi în mod preponderent culori pastelate, dându-i un echilibru cromatic și ermineutic de o frumusețe aparte. Între anii 1987-1988, pictura a fost restaurată de doamna pictor Elvira Dăscălescu din Bucureşti, în prezent prezentându-se în condiţii foarte bune și datorită faptului că biserica este dotată cu încălzire centrală. [anexe] Pe parcursul anilor 1992-1993 au fost construite în partea de vest a Bisericii o cancelarie, o bucătărie şi un prăznicar. În anul 2002 au fost executate icoanele în mozaic ce reprezintă chipul Mântuitorului Iisus Hristos şi Sfinţii Arhangheli Mihail și Gavriil, postate deasupra intrării de către Pictorul Tudor Popescu din Municipiul Râmnicu-Vâlcea.